Pagina principală Pro Arad: Forum Ortodox - arhiva Motto: Cât asculti de Dumnezeu, atât asculta si Dumnezeu de tine
Parintele Arsenie Boca    

Pro Arad: Forum Ortodox - arhiva
Dăruind vei dobândi

  Întrebări frecventeÎntrebări frecvente   CăutareCăutare   Lista membrilorLista membrilor   Grupuri de utilizatoriGrupuri de utilizatori   ÎnregistrareÎnregistrare 
  Regulament Regulament    ProfilProfil    Autentificare pentru mesaje privateAutentificare pentru mesaje private   IntrareIntrare 


Pagina principală Pro Arad: Forum Ortodox - arhiva » Pastorale » Pastorala de Crăciun a ÎPS Bartolomeu Anania al Clujului
Acest forum este închis, nu se pot scrie, crea, răspunde sau modifica subiecte  Acest subiect este închis, nu puteti posta mesaje Subiectul anterior :: Subiectul următor 
Pastorala de Crăciun a ÎPS Bartolomeu Anania al Clujului
MesajTrimis: Mar Dec 16, 2003 11:24 pm Răspunde cu citat (quote)
Stefan
 
Data înscrierii: 16 Feb 2003
Mesaje: 735
Locație: România


Citat:
Prea Cucernicii Preoti vor citi aceastã Pastoralã în bisericile din parohii în prima zi de Crãciun, iar în filii, în cea urmãtoare.


† BARTOLOMEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI

IUBITULUI NOSTRU CLER SI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR SI MILÃ DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCÃ BINECUVÂNTARE!

Iubitii mei fii sufletesti,


Nasterea unui copil într'o familie este un eveniment dureros care devine, imediat, sãrbãtoare. Mama a uitat de chinuri si trãieste nespusa bucurie de a-si simti pruncul la sân. Când tatãl merge la primãrie sã-si anunte odrasla, nu uitã sã-si trezeascã vecinii si sã se laude pe drum; dacã se aflã la serviciu, îsi cinsteste colegii cu un pãhãrel; dacã se aflã undeva, departe, în misiune, vestea i se prinde de umeri ca niste aripi. Botezul e urmat de o petrecere cu mâncare, bãuturã, muzicã si joc, ca la nuntã. Pe alocuri se mai pãstreazã datina ca, la un an, copilul sã fie dus la nasi, unde primeste prima tunsoare a pãrului, în fata icoanelor, cu colac si urãri de sãnãtate. De pretutindeni, mama primeste felicitãri prevestindu-i-se un viitor fericit si sprijin la bãtrânete.
Nici nasterea Domnului nu e vãzutã altfel decât ca o imensã, luminoasã sãrbãtoare. Momentele grele, precum anevoioasa cãlãtorie a Sfintei Fecioare, inospitalitatea orãselului de bastinã în care ea devenise o strãinã, portile închise ale hanului, singurãtatea pesterii, nasterea tainicã, reactia lui Irod, pribegia egipteanã, toate acestea au pãlit, coplesite de certitudinea cã, prin ceea ce s'a petrecut în Betleem. Însusi Dumnezeu S'a întrupat în persoana Fiului Sãu pe care-L nãscuse mai 'nainte de toti vecii, fãcând aceasta numai si numai din iubire pentru noi, oamenii, si pentru propria noastrã mântuire. Umbrele s'au destrãmat, bucuria a nãpãdit universul, totul e transfigurat: pestera a devenit cer, ieslea s'a prefãcut în leagãn, pântecul Fecioarei e tron de heruvimi. Toatã aceastã revãrsare de luminã adie si prin colindele noastre. La nasterea Mântuitorului

“Îngerii cântau,
Pãstorii fluierau,
Magii se'nchinau
Toti se bucurau”.
Natura însãsi se poartã cu mare gingãsie fatã de Dumnezeiescul Prunc, ocrotindu-L de intemperii:
“Vântu-L bate,
Nu-L rãzbate,
Neaua ninge,
Nu-L atinge”.
În calendarul crestin, Crãciunul este, prin excelentã, o sãrbãtoare a florilor dalbe. V'am spus-o cu alte prilejuri. Iatã cã v'o amintesc si acum.
În vãzduhul istoric al nasterii Domnului existã însã un moment care tulburã seninãtatea celor spuse pânã acum. Ne este istorisit de Sfântul Evnaghelist Luca, si asupra lui as vrea sã mã opresc în anul acesta. (Lc 2, 22-35)
La patruzeci de zile de la nasterea lui Iisus, Sfânta Fecioarã Maria, însotitã de Iosif, a mers cu Pruncul la templul din Ierusalim ca sã aducã jertfa de curãtire prescrisã de legea lui Moise. În Sfânta Cetate locuia pe atunci si un om foarte bãtrân, anume Simeon, despre care ni se spune cã “era drept si temãtor de Dumnezeu”, adicã un om cu viatã curatã si sfântã. Nu e de mirare deci cã “Duhul Sfânt era peste el”, ceea ce înseamnã cã bãtrânul avea darul profetic, însusirea de a vedea ceea ce oamenii obisnuiti nu sunt în stare. Mai stim cã el se numise printre cei ce asteptau “mângâierea lui Israel”. Cunoastem din Sfânta Scripturã cã întreaga omenire decãzuse din cauza neascultãrii primilor oameni, Adam si Eva, si cã însusi poporul ales fusese pedepsit de Dumnezeu pentru repetatele lui abateri din calea poruncilor divine. Cu toate acestea, profetii Vechiului Testament, inspirati de Duhul Sfânt, anuntaserã cã va veni o vreme când Dumnezeu îi va trimite omenirii - inclusiv lui Israel - un Mântuitor care sã aline suferintele si sã curme rãul din lume. În virtutea acestor profetii, cei mai buni si mai luminati dintre fiii lui Israel se aflau într'o permanentã stare de veghe, asteptare si sperantã. În ceea ce-l priveste pe Simeon, lui anume i se descoperise cã “nu va vedea moartea pânã ce nu-L va vedea pe Hristosul Domnului”. Foarte bãtrân, Simeon trãia acea vârstã când anii îi devin omului o povarã din ce în ce mai greu de purtat; pentru un asemenea om, “a vedea moartea”, adicã a stii limpede cã i-a sosit sfârsitul, înseamnã o adevãratã eliberare dintr'o viatã care-i devenise temnitã.
Ei bine, la o vreme când sedea în casã, bãtrânul a primit îndemnul Duhului Sfânt de a se duce de îndatâ la templu. Acolo, în asteptare, a vãzut-o pe Maria intrând cu Pruncul în brate. Atunci el L-a întâmpinat pe Prunc cu sfântã iluminare, L-a luat din bratele mamei si L-a trecut în bratele lui tremurânde, multumind lui Dumnezeu si rugându-L ca, de acum, sã-l elibereze, de vreme ce ochii lui, dupã atâta asteptare, vãzuserã Lumina prin care toate neamurile lumii - inclusiv Israel - aveau sã-si descopere putinta de a se mântui. Cuvintele de atunci ale lui Simeon au pãtruns în cultul crestin, iar noi le putem auzi la fiecare slujbã a vecerniei, spre sfârsit.
Dacã lucrurile s'ar fi încheiat aici, am rãmâne în spatiul senin al momentului. Dar nu s'au terminat aici. Înapoind Pruncul în bratele Mamei, Simeon a binecuvântat-o si i-a spus aceste cuvinte: “Iatã, Acesta (adicã Pruncul) este pus spre cãderea si spre ridicarea multora din Israel si spre semn de împotrivire - si chiar prin sufletul tãu va trece sabie - pentru ca gândurile din multe inimi sã se descopere”.

Iubitii mei fii sufletesti,


M'as opri mai întâi, pe foarte scurt, la verbul “a binecuvânta”, cu substantivul “binecuvântare”, de vreme ce numerosi crestini nu au o idee foarte clarã asupra lor. Binecuvântarea este o rostire, de obicei însotitã de un gest. Când Dumnezeu binecuvinteazã un om sau o comunitate umanã, înseamnã cã acel om sau acea comunitate a intrat sub protectia divinã. Când un om sau o comunitate umanã îl binecuvinteazã pe Dumnezeu întelesul acesteia este, pe de-o parte, cã omul vorbeste despre Dumnezeu - sau lui Dumnezeu - numai de bine si, pe de alta, cã îl laudã si-I multumeste pentru binecuvântãrile - sau binefacerile - revãrsate asupra omului. Când un pãrinte îsi binecuvinteazã copilul, înseamnã cã-i doreste prosperitate si fericire. Când un arhiereu sau preot binecuvinteazã pe cineva, rostirea si gestul binecuvântãrii nu sunt o simplã urare, ci invocarea harului dumnezeiesc asupra celui binecuvântat. Când însã e vorba de un om cu viatã sfântã, binecuvãntarea cuprinde în ea si profetia cã urarea de bine se va plini, cã va deveni o realitate. Sfânta Fecioarã auzise acest cuvânt din gura îngerului care-i binevestise chemarea lui Dumnezeu: “Binecuvântatã esti tu între femei” (Lc 1, 28), dar si din gura Elisabetei, mama Sfântului Ioan Botezãtorul, îndatã dupã bunavestire: “Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tãu”. (Lc 1, 42) Maria avea toate motivele sã creadã cã viata ei va fi lipsitã de umbre.
Dar, în cazul de fatã, ce observãm? Pe de-o parte, Simeon o binecuvinteazã pe Mama Pruncului, dar, pe de alta, îi prevesteste o sabie care-i va strãbate sufletul, adicã viitoarea durere de a-si vedea Fiul rãstignit pe cruce, ceea ce ar fi totuna cu un blestem. Or, dupã cea mai limpede judecatã omeneascã, binecuvântarea si blestemul se exclud reciproc, ele fiind în evidentã contradictie.
Aici însã, dragii mei, am ajuns la miezul cuvântului meu de astãzi. Dacã Simeon îi prevesteste Mariei o sabie a durerii, despre Prunc el spune cã a fost pus - adicã rânduit de Dumnezeu - sã fie spre semn de împotrivire. Or, în acest verset al Noului Testament, “împotrivire” înseamnã “contradictie”. A fi în contradictie cu spusele cuiva sau cu o anumitã stare de lucruri înseamnã a fi în dezacord cu acel cineva sau cu acea stare de lucruri, a avea nu numai o altã pãrere, dar si o altã pozitie, atitudine sau activitate. Dacã starea de lucruri e bunã, contradictia nu poate fi decât rea: Adam si Eva, trecând de partea diavolului, au intrat în contradictie cu porunca lui Dumnezeu si au plãtit - cu fericirea. Dacã însã starea de lucruri este rea, contradictia nu poate fi decât bunã: Sfântul Ioan Botezãtorul a intrat în contradictie cu adulterul din casa regelui si a plãtit cu viata. Asadar, contradictia e o stare de tensiune între douã pãrti, la capãtul cãreia cineva plãteste. Ea nu trebuie pusã pe seama oamenilor cu “spirit de contradictie”, adicã a celor ce au nãravul de a contrazice numai de dragul contradictiei. Ea e o provocare, o reactie la o anumitã asezare care trebuie schimbatã sau în care trebuie introduse schimbãri. În cazurile pozitive, contradictia e un factor de progres.
În cele ce urmeazã voi încerca sã lãmuresc ce anume a vrut sã spunã Dreptul Simeon prin afirmatia cã Fiul Mariei a fost rânduit de Tatãl Sãu “spre semn de împotrivire”, adicã de contradictie.
În vremea Mântuitorului, viata publicã a iudeilor din Palestina era dominatã de o clasã socialã distinctã, alcãtuitã din farisei, saduchei, cãrturari si preoti. Fariseii si saducheii erau douã partide politico-religioase, alcãtuite din oameni bogati si foarte influenti, care afisau o evlavie excesivã si pretindeau onoruri din partea celor multi. Cãrturarii erau învãtatii care cunosteau legile lui Moise, dar si pe cele civile, si care îi instruiau pe tinerii învãtãcei meniti sã li se alãture sau sã le urmeze. Preotii erau casta sacerdotalã în descendenta lui Aaron, fratele lui Moise; exercitau cultul divin, iar dintre ei se alegeau marii-preoti sau arhiereii, care prezidau sinedriul, adicã tribunalul religios politic si social. Preotia era ereditarã, se mostenea din tatã'n fiu, si se bucura de numeroase si importante privilegii materiale.
În rest, populatia era alcãtuitã din negustori, zarafi, mici meseriasi, muncitori agricoli, dar si din functionari publici; acestia din urmã formau categoria “vamesilor”, perceptorii care încasau taxele si impozitele datorate statului, adicã imperiului roman care stãpânea pe atunci Palestina; urâti de popor si dispretuiti de conducãtori, vamesii aveau proasta reputatie de oameni corupti, tot atât de pãcãtosi ca si desfrânatele. Desigur, ca oriunde în lume, misunau si aici cersetori, invalizi, vagabonzi, hoti si tâlhari, sãraci si dezmosteniti ai sortii.
Într'o astfel de lume se iveste Iisus, un bãrbat ca la treizeci de ani, care rãsare din gloatã si e prezentat de cãtre Ioan Botezãtorul drept “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatul lumii”. (In 1, 29) Extraordinarã recomandare, dacã tinem seama de marea personalitate a lui Ioan si de uriasul sãu prestigiu. Asadar, Mielul e pus în relatie directã cu Dumnezeu, iar misiunea Lui este aceea - nici mai mult, nici mai putin - de a mântui lumea (întreaga lume!) de pãcat. O provocare nemaiîntâlnitã în istoria omenirii si în aceea, mai strânsã, a lui Israel. De la bun început, anuntul contrazice starea de fapt; de la bun început, cei doi poli ai contradictiei se contureazã: pe de-o parte Ei, adicã fariseii, saducheii, cãrturarii si preotii, întepeniti în ale lor, si El, Cel ce contrariazã prin noutate.
Ei, cei cu numele de rezonantã socialã; El, un anonim.
Ei, cu câte un arbore genealogic în spate: El, un nimeni.
Ei, scoliti în traditia rabinicã; El, un autodiact.
Ei, de origine nobilã; El, despre care se spune cã e fiul unui dulgher.
Pânã acum, toate acestea sunt deci nepotriviri, deci lucrurile se complicã pe mãsurã ce acest Iisus pare cã vrea sã întoarcã totul pe dos, sã conteste în datini si obiceiuri.
Ei obisnuiesc sã se roage în public, pe ultie si'n piete: El pretinde cã adevãrata rugãciune se face în tainã. (Mt 6, 6)
Ei, când postesc, arboreazã tinutã de doliu; El, dimpotrivã, cere post luminat. (Mt 6, 16-18)
Ei considerã cã e obligatoriu sã-ti speli mâinile înainte de masã; El propovãduieste tocmai contrariul: Nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ceea ce iese din gurã. (Mt 15, 1-10)
Un mare scandal se aprinde pe seama Sâmbetei: Ei stiu cã ea trebuie tinutã cu sfintenie; El, dimpotrivã, spune cã nu omul e fãcut pentru Sâmbãtã, ci sâmbãta pentru om. (Mt 12, 1-8; Mc 2, 27)
Ei socotesc cã sãracii sunt vrednici de milã; El afirmã cã sunt vrednici de fericire. (Mt 5, 3; Lc 6, 20)
Ei stiu cã legea bogatilor este aceea de a-si spori averile; El rãstoarnã totul si le porunceste sã renunte la ele în favoarea sãracilor. (Mt 19, 16-26)
Ei au mostenit legea rãzbunãrii, a talionului: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte; El impune iertare nelimitatã si - culmea: - iubirea de vrãjmasi. (Mt 18, 21)
Ei se tin la distantã de plebe, de vulg, de pãcãtosi; El, în vãzul tuturor, stã la masã cu vamesii si primeste cu încântare ofranda desfrânatelor. (Mt 9, 10; 26, 6-13; Lc 7, 36-50)
Ei pretind cã detin monopolul cinstei, corectitudinii, respectãrii legii; El îi preferã pe vamesi, ca fiind mai buni. (Lc 18, 9-14)
Ei stiu cã sunt fiii lui Avraam, ucenicii lui Moise si exponentii poporului ales; El stârneste o adevãratã furtunã afirmând cã împãrãtia lui Dumnezeu le va fi transferatã pãgânilor. (Mc 12, 1-9)
O prãpastie de netrecut: Ei cred într'un singur Dumnezeu, al lui Avraam, al lui Israel si al lui Iacob; El pretinde cã Dumnezeu are un Fiu si cã Acesta nu e altcineva decât chiar El, Iisus, Cãruia Tatãl I-ar fi încredintat si puterea dumnezeiascã de a face minuni. (In 12, 23-50)
Iatã, dragii mei, atâtea laturi ale contradictiei dintre Iisus si pãtura conducãtoare a lui Israel. An de an si lunã de lunã, ea se va întãrâta si va deveni conflict. Confruntãrile vor fi directe, fãrã ocolisuri. Iisus îi va denunta pe cãrturari si pe farisei ce pe niste nebuni, orbi, hrãpãreti, lasi, ipocriti, fãtarnici, morminte vãruite, serpi, pui de vipere, si le va promite focul gheenei. (Mt 23, 1-36) La rândul lor, acestia Îl vor condamna la moarte si-L vor rãstigni; la piciorul crucii, mama Sa va simti sabia cum îi strãpunge sufletul.
Iisus însã s'a aflat în contradictie si cu propriii Sãi ucenici, cu mentalitatea, interesele si aspiratiile lor.
Ei cred cã vor cuceri lumea strivind-o cu minuni; El îi trimite ca pe niste miei în mijlocul lupilor. (Mt 10, 16-22; Lc 10, 3)
Ei, cer pentru El totul, întreabã de rãsplatã; El le fãgãduieste viata viitoare. (Mt 19, 27-29)
Doi dintre ei Îi solicitã înalte ranguri boieresti; El le porunceste sã devinã slugi. (Mc 10, 34-35)
Ei Îl numesc Domn si Învãtãtor; El, ca o slugã, le spalã Picioarele. (In 13, 1-17)
Iisus îl contrariazã chiar si pe Înaintemergãtorul Sãu, justitiarul Ioan Botezãtorul când acesta îi reproseazã cã întârzie sã-i stârpeascã pe cei pãcãtosi: Acum nu lucreazã securea care rãneste, ci Mielul Care vindecã. (Lc 7, 19-23)

Iubitii mei fii sufletesti,


Din toate cele spuse pânã acum reiese limpede cã Domnul Iisus venise sã zgâltâie si sã trezeascã o lume amortitã în mentalitãti învechite, în formalism, în rutinã, în suficientã de sine, într'un conformism nivelator, materialist, care nu-i punea omului nici un fel de problemã pentru viata lui lãuntricã, în care chiar notiunea de “suflet” fusese degradatã la un înteles grosolan: “Suflete - îsi zicea omul suprasaturat de belsug - ai multe bunãtãti strânse pentru multi ani; odihneste-te, mãnâncã, bea, veseleste-te!. (Lc 12, 19) Asadar, era imposibil ca Domnul sã nu deschidã frontal problema existentei sufletului ca entitate spiritualã, a nemuririi si vesniciei lui, a stãrii lui în viata viitoare. E motivul pentru care a rostit parabola bogatului nemilostiv, din care se vede cu limpezime cã, în viata de dupã moartea fizicã a omului, sufletul trãieste într'o stare de fericire sau nefericire pe mãsura sensibilitãtii sau nesimtirii lui din aceastã lume.
Iatã însã cã, abordând si noi aceastã problemã, ne trezim în fata unei mari nedumeriri: Dacã citatele biblice de pânã acum neau fãcut sã întelegem cã Iisus intrase în contradictie cu mai-marii poporului, cu mentalitãti învechite, cu propriii Sãi ucenici si cu propriul Sãu Înaintemergãtor, de data aceasta El pare sã fi intrat în contrazicere chiar cu Sine Însusi. El, care fusese prevestit de cãtre profeti ca “Domn al pãcii”. El, Cel care le spune ucenicilor Sãi: “Pace vã las vouã, pacea Mea v'o dau”, El, Cel care-i îndemna pe semeni: “Trãiti în pace unii cu altii”, (Mc 9, 50) El, Cel care saluta cu cuvintele: “Pace vouã”, tot El este Cel care, la un moment dat spune: “Sã nu socotiti cã am venit sã aduc pace pe pãmânt; n'am venit sã aduc pace, ci sabie”. (Mt 10, 34-39) Evident, aici ar putea fi vorba de lupte sau rãzboaie sângeroase, în care cad morti sau rãniti sub sabie de otel. Domnul foloseste aici cuvântul “sabie” în sensul metaforic în care Îl folosise si Dreptul Simeon în fata Sfintei Fecioare, adicã acela de “durere”, “suferintã”. Pentru aceasta, El spune mai departe: “Cãci am venit sã-l despart pe fiu de tatãl sãu, pe fiicã de mama sa, pe norã de soacra ei”. Acum vã rog sã retineti nuanta acestei rostiri. Ea nu spune cã Domnul a venit sã despartã pe tatã de fiu, ci pe fiu de tatã; nu pe mamã de fiicã, ci pe fiicã de mamã; nu pe soacrã de norã, ci pe norã de soacrã. Rostirea vesteste faptul cã absoluta noutate a mesajului evanghelic e menitã sã-i provoace pe semeni la o clarã optiune între vechi si nou si cã aceastã optiune, la rândul ei, va provoca inerente dispute si rupturi nu numai în societate, ci si în sânul aceleiasi familii. Or, în timp ce vârstnicii, de obicei, sunt si rãmân conservatori, noile generatii (fii, fiice, nurori) vor opta pentru mesajul cel nou, pentru Legea cea nouã, pentru Testamentul cel nou. Alegerea noului înseamnã despãrtire de ceea ce e vechi si învechit, iar despãrtirea nu se face fãrã pretul suferintei (amintiti-vã de suferintele tânãrului Pavel în urma despãrtirii de pãrintii sãi spirituali, care-l socoteau trãdãtor; amintiti-vã si de tânãra mucenitã Varvara, prigonitã de propriul ei tatã, care rãmãsese pãgân).
Si, pentru ca sã dea mai multã putere spuselor Sale, - dar si pentru a se da vârstnicilor sansa mântuirii -, Domnul continuã: “Cel ce-si iubeste pe tatãl sãu ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-si iubeste pe fiul sãu ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. El, Iisus, Cel care spune: “N'am venit sã stric legea, ci s'o plinesc”, (Mt 5, 17) acum pare sã vrea sã desfiinteze pornuca a cincea din lege a lui Moise: “Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta”. (Is 20, 12) Cu toate acestea, El nu desfiinteazã porunca. Legea îi cerea omului sã-si “cinsteascã” pãrintii. Iisus însã nu pretinde cinstire, ci iubire; si anume, iubire totalã. Potrivit propriilor Sale spuse, iubirea poate fi cantitativã: “Celui ce iubeste mult i se iartã mult, iar celui ce iubeste putin i se iartã putin”. (Lc 7, 36-50) Când însã vine momentul ca omul sã aleagã între Iisus si contrariul Sãu, El, Iisus, solicitã o iubire pe care nu întelege s'o împartã cu nimeni. Oricât ti-ai iubi pãrintele sau copilul sau fratele, dacã acesta se împotriveste optiunii tale pentru Iisus si-ti cere sã rãmâi de partea cealaltã, atunci esti dezlegat de iubire; îi poti pãstra însã cinstirea.
Dar Iisus nu se opreste aici, ci continuã: “Cel ce nu-si ia crucea sa si nu-Mi urmeazã Mie, nu este vrednic de Mine”. Aici, dragii mei, am ajuns în culmea urcusului nostru de astãzi, la ceea ce se cheamã îndeobste “paradoxul crucii”: pe de-o parte, crucea este contradictie, întrucât cele douã brate ale ei au directii opuse; pe de alta, ea este armonie, întrucât cele douã brate se unesc la mijloc si alcãtuiesc un singur semn; pe de-o parte, ea înseamnã suferintã si moarte; pe de alta, biruintã si înviere. Cunoastem cã drumul Domnului spre înviere a trecut prin cruce, stim cã în Duminica Pastilor nu se poate ajunge decât trecând prin Vinerea Patimilor. Acesta este adevãrul care strãbate întreaga istorie a mântuirii noastre. A-ti lua crucea ta si a-I urma lui Hristos înseamnã ca, din iubire pentru El, sã-ti asumi partea ta de suferintã si moarte, asa cum a fãcut-o El pentru tine. Paradoxul crucii constã în aceea cã Hristos, Cel rãstignit pe ea, le-a fost iudeilor “piatrã de poticnire”, pãgânilor semn de “nebunie”, iar crestinilor “Puterea-lui-Dumnezeu-si-Întelepciunea-lui-Dumnezeu” (1 Co 1, 23-24); din pricina crucii vor fi crestinii prigoniti, dar prin ea si-au dobândit mântuirea; pe de o parte batjocurã si rusine, pe de alta, onoare si mândrie. Optiunea pentru Hristos înseamnã optiunea pentru cruce, iar optiunea pentru cruce înseamnã optiunea pentru viata vesnicã. Numai asa putem întelege, laolaltã cu miile de martiri ai Bisericii, angajarea totalã pe care Hristos i-o cere fiecãrui crestin, atribuind cuvântului “viatã” cele douã valente contradictorii ale crucii: “Cel ce va vrea sã-si scape viata [de aici], O va pierde [pe cea de dincolo]; dar cel ce pentru Mine îsi va pierde viata [de aici], O va afla”. (Mt 16, 25)
Iubitii mei, pe toate acestea vi le-am spus din dorinta de a vã ajuta sã întelegeti cã, de fapt, întreaga noastrã credintã ortodoxã îsi are profunzimea si frumusetea tocmai în acest semn al contradictiei, Iisus Hristos, intuit profetic de cãtre Dreptul Simeon. Prin El stim cã Dumnezeu este, în acelasi timp, deasupra lumii si în lume, grai si tãcere, tainã si revelatie; cã Iisus Hristos a fost, în acelasi timp, Dumnezeu si om; cã Sfânta Maria a fost, în acelasi timp, fecioarã si mamã; cã Biserica este totodatã în cer si pe pãmânt; cã sfânta cruce este, în acelasi timp, rouã si balsam, înfrângere si biruintã, durere si bucurie, moarte si înviere; cã însãsi Întâmpinarea Domnului, sãrbãtoritã la 2 februarie - adicã la patruzeci de zile de la Nastere - este ea însãsi o uimitoare contradictie: Bãtrânul Simeon îsi tine în brate Creatorul. Privegherea de noapte a acestei sãrbãtori cuprinde o salbã de cântãri, numite catavasii, închinate emotionantei întâlniri dintre Creator si creaturã. În câteva din marile mânãstiri din Moldova, aceste cântãri erau numite “Legãnutul”, dar nu pentru cã Simeon l-ar fi legãnat în brate pe Iisus, ci pentru cã ele erau însotite de “legãnarea” celor douã candelabre ale bisericii; având toate fãcliile aprinse, acestea erau pendulate într'o parte si în alta, dar în sensuri opuse: cel din pronaos, pe directia est-vest, iar cel din naos, pe directia nord-sud, în asa fel încât cele douã jerbe luminoase alcãtuiau o cruce aerianã, adicã semnul contradictiei prevestite de Simeon, spijint pe cântãrile celor douã strane.
Iatã, iubitii mei, imaginea superbã a tainei crestinãtãtii, pe care v'o doresc eu, în sufletele voastre, pe toatã durata acestor Sãrbãtori. Fie-vã inimile ca niste lumini zburãtoare în vãzduhul bucuriilor si veseliei voastre. Si nu-i uitati pe cei sãraci!


Citat de la:http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/main.htm
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Pastorala de Crăciun a ÎPS Bartolomeu Anania al Clujului
  Pagina principală Pro Arad: Forum Ortodox - arhiva » Pastorale
Puteți crea un subiect nou în acest forum
Puteți răspunde la subiectele acestui forum
Nu puteți modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteți șterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteți vota în chestionarele din acest forum
Data este GMT + 3 Ore  
Pagina 1 din 1  

  
  
 Acest forum este închis, nu se pot scrie, crea, răspunde sau modifica subiecte  Acest subiect este închis, nu puteti posta mesaje  



Powered by phpBB © 2001-2005 phpBB Group
Style by Vjacheslav Trushkin and modified by Petru Jigorea
Versiune în limba română: Romanian phpBB
Vizitati si:

Manastirile Athosului si Meteorele
eXTReMe Tracker